Palatul Béhague

Palatul Béhague - "unul dintre cele mai frumoase palate" ale Parisului

Scriitorul Henri de Régnier, califica Palatul Béhague drept "unul dintre cele mai frumoase palate ale oraşului nostru". Palatul a fost vândut pe 27 martie 1939 statului Român care şi-a transferat aici ambasada aflata până atunci în hotelul Pomar, din avenue de Wagram. Primul ambasador romăn care a locuit în palatul Béhague a fost George Tătărescu.

Bunica Martinei de Béhague a cumpărat terenul pe care se află în prezent ambasada în 1863. Aceasta i-a cerut lui Gabriele Hipolyte Alexandre Destailleur 1822-1893) restauratorul palatelor Courances şi Vaux-le-Vicomte să construiască aici un hotel în stil Ludovic al XV pentru a fi în concordanta cu colecţiile secolului XIII pe care urma să le adapostească. Arhitectul, de renume internaţional, fiind în legătură cu familia imperială şi lucrând în special pentru Rothschild de Vienne, avea o colecţie impresionantă de desene arhitecturale şi ornamentale. Această cunoaştere îi permitea să se inspire pentru operele sale din decorurile antice. Avea, de asemenea, obiceiul de a reutiliza lambriurile vechi şi elemente de decor scoase pe piaţă în perioada reconstrucţiei Haussmanniene.

Clădirea, numită Grand Hôtel, a fost construită pentru Victoire-Félice de Béhague şi fiul său. Ea a fost realizată între anii 1866-1867 si se remarca în special datorită folosirii lambriurilor. Clădirea a fost construită în paralel cu bulevardul (nr 24) de care era legată printru-un vestibul din sticlă.

Un Petit Hôtel, destinat lui Octave de Béhague, a fost construit ulterior pentru o sumă de mai bine de 400 000 franci. Mai multe lambriuri din colecţia sa au fost instalate aici în 1868.

Începând cu 1893, Martine de Béarne i-a cerut lui Walter-Andre Destailleur (1867-1940), fiul precedentului, să efectueze o serie de lucrări de restrucutrare a palatului.

Le Grand Hôtel a fost demolat, precum si clădirile anexe, care ocupau o parte din spaţiul pe care se află clădirea actuală. O serie de elemente au fost însă integrate în noul edificiu, precum scara din lemn din imaginea alaturată şi valoroasa Bibliotecă Ovală. Pentru aceastea două, vechiurile lambriuri au fost reutilizate. Marea scară din lemn armonizează diferite balustrade stil secolul XVIII din nordul Europei. Aceasta duce la apartamentele contesei care amenajase şi un ascensor.

Biblioteca Ovală a adăpostit colecţia de cărţi preţioase şi rare ale lui Octave de Béhague. Cea mai mare parte a cărtilor a fost vanduta la licitatie in 1877, dar biblioteca a ramas intacta, cu superbele sale panouri din lemn pretios si portile sale sculptate delicat. Plafonul pictat o reprezinta pe Aurore, prietena muzelor, care conduce o trasură şi îndepartează norii noptii. Aceasta tema este intalnita frecvent in pictura plafoanelor in stil baroc. In biblioteca amenajata de catre tatal sau, Octave de Béhague, contesa de Béarn a adunat carti de lux incredintate unor bibliotecari de calitate printre care celebrul Paul Valéry.

Salonul Bleu, care permite accesul la Biblioteca Ovala  printr-o uşă dublă cu magnifica încuietoare stil sec XVIII ornată cu dragoni, pastrează înca una din cele două tapiserii flamande din secolul XVIII. În mijlocul salonului se află o marmură a lui Lorenzo Bartolini intitulată "La confiance en Dieu" (1835).

Walter André Destailleur amenajează între 1894-1895 marea scară pavată cu marmură policromă cu balustradă din fier forjat. Această scară de onoare inspirată de cea a reginei de la Versailles constituie o formulă des utilizată în secolul al XIX-lea.


Jean Dampt care îi era prieten şi colaborator este autorul bazoreliefului în marmură, înalt de aproximativ patru metri, intitulat Timpul răpind dragostea. Prezentată la Salonul din 1898, acesta decorează de atunci holul de la capătul scării de onoare.

Sala de bal în stil neo-rococo, denumită şi Salonul de aur, care servea drept birou şi salon de recepţie al Martinei, a fost amenajat în 1897. Acest ansamblu, restaurat acum câţiva ani, se distinge prin munca de integrare a ornamentelor stil Ludovic al XV-lea provenite din diferite locuri, muncă datorată lui Florian Kulikowski. Ansamblul televă influenţa Palatului Soubise. Picturile de deasupra uşilor sunt în stilul compoziţiilor florale din secolul al XVII.

Micul salon octagonal, adiacent, a fost realizat spre 1903. Salon este ornat de patru scene de vânătoare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acest salon conduce spre sala de teatru şi spre sala de mese.

Sala de mese a fost realizată spre anul 1904 în stil rococo. Această sală este ornată cu superbă marmură policromă pe stilul Versailles, ca şi partea de deasupra fântânii ce reia motivul "Baii nimfelor” a lui Girardon. Plafonul este pictat în trompe oeil. Masa, decorată cu un brâu de stalactite, este încă acolo. "Fântâna lui Neptun" reprezintă un element tipic pentru secolul al XVIII-lea şi al preferinţei acestuia pentru tema universului acvatic care ăşi găsesşte ecou în toată sala şi, în special, în tabloul din faţa fântânii. Este vorba despre un tablou din tinereţe al vestitului Boucher (1703 – 1770), intitulat "Renaşterea lui Venus ", tablou care, în 1994, a făcut obiectul unui studiu. În jurul lui 1902-1904, a fost cumpărat, cu 21 000 de lire sterline, de la descendenţii doamnei Tussaud care îl dobândise pe la 1848 şi îl expusese în muzeul ei de ceară. Istoricul de artă Alastair Lang presupune că această operă de artă a fost realizată pe la 1731.

În 1897 şi 1898, o sală mare de concert şi teatru, particulară, rebotezată Sala Bizantină, devine realizabilă prin cumpărarea unui teren adiacent ce dădea spre strada Saint Dominique. Gustave – Adolphe Gerhardt (1843 – 1921) a realizat această sală. Gerhardt, deţinător al marelui Premiu Roma în arhitectură, autor al numeroase palate particulare, restaurator al Collège de France, reia, urmând pe cât se pare sugestiile contesei, planul bazilical antic şi dispunerea bisericilor bizantine.

Teatrul servea şi drept muzeu, mai multe mărturii indicând, de exemplu, că aici erau expuse instrumente de muzică şi picturi.

În anul 1900, publicaţia „Lumea Muzicală” anunţa că sala putea primi 600 de vizitatori şi că poseda o orgă mare. Această orgă există încă şi constituie unul din rarele exemple de orgă profană pariziană care a dăinuit de la începutul secolului.

Sala Bizantină a fost locul desfăşurării unor evenimente majore pentru istoria teatrului: regizorul Adolphe Apia a efectuat aici prima sa reprezentaţie în 1903 şi faimosul croitor Mariano Fortuny, supranumit de Proust – „fiul genial al Veneţiei” – a inaugurat aici un sistem de cupole cu pânză pliabilă care dădea spectatorului senzaţia de profunzime. Sistemul de iluminare era şi el inovator. Numeroase alte reprezentaţii au avut loc în această sală. Martine de Behague putea asista la reprezentaţii din Sala Cavalerului. Această sală, amestec între stilurile art nouveau şi cel medieval, comunica cu sala de teatru.

Muzică şi mondenităţi

Pe o perioada de 30 de ani, contesa de Béarn a fost gazda unei societati alese, organizand in sala de concerte din interiorul l’Hôtel de Béhague veritabile momente mondene.

Contesa de Béarn invita numerosi compozitori contemporani sa-si dirijeze personal compozitiile. Astfel, la 15 ianuarie 1902, compozitorul german Friedrich Gernsheim a dirijat o simfonie proprie, iar la 21 ianuarie 1903, Widor a dirijat o orchestra pentru un "încântător five o’clock muzical".

Pe 6 aprilie 1905, Gabriel Fauré a dirijat, bucurandu-se de un mare succes, Requiem -ul, iar contesa Potocka, acompaniata de o orchestra dirijata de Widor, a interpretat un concert de Mozart. In luna decembrie a aceluiasi an, "câţiva prieteni" sunt invitaţi "la o reuniune muzicala foarte interesantă" prilej cu care au ascultat o "excelentă orchestră" dirijată de Camille Chevillard.

Contesa de Béarn era deschisă , în egală masură, si repertoriilor clasice. Astfel, la 25 aprilie 1920, compania La Petite scène a dat o reprezentatie in fata membrilor Revistei de critica. Programul a cuprins extrase din « L’idylle sur la paix » de Lully, din « Isabelle et Gertrude » de Blaise si Gluck si din « deux chasseurs et la laitière » de Duni. Orchestra si corurile au fost dirijate de Félix Raugel.

Sala bizantină a fost si gazda unor concerte de caritate in beneficiul Uniunii mutuale a femeilor din Franta si a saracilor din Paris. In aceasta sala, in 1909, a dansat Isadora Duncan.

La inceputul secolului XX, au avut loc ultimele lucrari in Palat, Walter - André Destailleur executand, in 1902, fatada dinspre gradina, inspirata din coloanele de la Louvre.

Leul sculptat de Georges Gardet, sculptor contemporan cu Martine de Béhague, este culcat in apropierea teatrului de apa, creatia arhitectului Gonse.

Grădina palatului a fost « regina » unei fantezii debordante. Garduri vii întrerupte de merişori subliniind peluzele, clematite, caprifoi şi trandafiri înfloreau cu nonşalanţă pe feroneria scării, terme cu feţe grave, fântâni şi statui zise antice, sarcofaguri disparând sub ferigi, numeroşiu arbori care făceau umbră şi răcoare, permiteau grădinii să îşi ascundă dimensiunile mici prin multitudinea perspectivele care erau amenajate aici.

În anul 1904, fatada neo-bizantina a salii de teatru a fost mascata printr-o alta fatada inspirata din secolul al XVII.

Intrarea a fost mutata, accesul fiind direct din strada, iar holul a fost marcat de coloane cu motive rustice. Vizitatorul putea accede fie in Sala Bizantina care incepea la primul etaj, fie la scara centrala si la gradina. Ganymède , o frumoasa opera in marmura in stil neo-clasic, apartinand sculptorului Odoardo Fantacchiotti, il intampina pe vizitator.

Contemporanii Martinei de Béarn au fost unanimi in a recunoaste fastul extraordinar al palatului de Béhague, marcat de ideile din tinerete ale contesei. In anul 1901, Rodin ii multumea contesei pentru primirea de care s-a bucurat in „muzeul viu unde totul este animat, in armonie si gratie cu lucrurile care va inconjoara”.

Notă : Textul este adaptat după însemnările Laurei Stasi, istoric de artă.Fotografiile Palatului Béhague au fost făcute şi ne-au fost puse la dispoziţie de către Florin şi Mariana Dragu.